Textul pe care îl aveti în fata ochilor ne-a fost trimis la redactie de scriitorul Ion Hobana si este chiar comunicarea facuta la Academia Româna de I.M. Stefan. A fost o surpriza pentru toti “nemuritorii” Academiei – si cu un moment de start nou în eminescologie – caci extraordinarele sclipiri stiintifice ale marelui poet nu fusesera observate pâna atunci. Acestei comunicari i-a urmat o carte despre foamea de cunoastere si uriasa întelegere a nemarginirii geniului acestui inventator de limba care a fost Mihai Eminescu. Alexandru Mironov

Autopersiflându-se cu un umor încarcat cu amaraciune, în manuscrisul 2256, f. 46 verso, Eminescu scrie: „D. Mihalis Eminescu, vecinic doctorand în multe stiinti nefolositoare, criminalist în sensul prost al cuvântului, fost bibliotecar, când a si pradat biblioteca (aluzie la învinuirile nedrepte ce i s-au adus – n.n.), fost revizor la scoalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas si al altor jurnale necitite colaborator” (publicata întâia oara de I. Scurtu). Oare începutul acestei asa-zisei “autocaracterizari”, în care hazul lacrimeaza, nu aminteste de monologul cu care începe Faust de Goethe, unde eroul, dupa ce a studiat o viata întreaga stiintele si filosofia, exclama: “Si-acum, biet nebun, stau fara rost / La fel de întelept precum am fost.” (traducerea lui Stefan Augustin Doinas).

În ciuda acestei izbucniri pesimiste, în care neaga si se autoneaga, Eminescu a crezut cu fervoare în stiinta si în virtutile ei, a fost puternic atras nu numai de frumosul pe care l-a daltuit în versu-i nemuritor, dar si de adevar, de edificiul stiintific. A jubilat în fata maretei armonii universale, în fata perfectiunii, lumii legilor stiintifice, a aderat la cele mai moderne teorii, descoperiri si inventii care revolutionau cunoasterea în vremea sa de la evolutionism si pâna la principiul al doilea al termodinamicii, adesea intervenind cu propriul sau punct de vedere în marile dispute stiintifice, a întrevazut, vizionar, directii de dezvoltare viitoare a stiintei. “Tot ce este are o ratiune de a fi”, noteaza poetul în manuscrisul 2267, fila 31, iar în “Timpul” din 2 septembrie 1881 observa: “...metodul nostru e cel urmat de stiinte în genere, de cele naturale îndeosebi”. În studiul “Ineditele eminesciene”, Marin Bucur subliniaza: “Poezia, arta, nu-i erau suficiente în cunoasterea umana, în explicarea universului, a misterului existentei si a mortii [...]. Dintotdeauna Eminescu a avut o aplecare adânca pentru studiu si eruditie, pentru stiinta si observatia exacta.” Constantin Noica observa în cartea ce i-a consacrat-o în 1975 ca el este “un uomo universale” în versiune româneasca, iar Octav Onicescu relevând “precizia de invidiat” a textelor sale stiintifice manuscrise considera ca nu avem justificarea sa-i refuzam lui Eminescu dreptul de a fi gândit profund despre stiinta, de a fi luat o atitudine noua fata de marile probleme ale relatiilor noastre cu lumea, asa cum nu îi refuza acest drept italienii lui Leonardo da Vinci si nici germanii lui Goethe” (“Manuscriptum” 4/1976), iar noi am adauga francezii lui Paul Valéry. Edgar Papu la rândul sau în “Apolo sau ontologia clasicismului” (1985), îl situeaza printre “gigantii cu tentacule multiple”, considerând ca astazi s-a constituit imaginea unui alt Eminescu decât cel al Junimii, cu o nesatioasa sete de cunoastere si o lunga perspectiva în istoria filosofiei, în stiinte, în ziaristica.

Sa fim de la început bine întelesi în ceea ce priveste propriul nostru punct de vedere. Nu ne propunem telul absurd de a demonstra ca Eminescu a fost un om de stiinta, ca a elaborat teorii stiintifice, ca a facut descoperiri, ca a fost atras de vreo “specializare” stiintifica sau tehnica. Dar ne încumetam a afirma ca fara filonul stiintific care a contribuit la edificarea personalitatii sale atât de multilaterale – asa cum alte pietre de temelie au fost pregatirea sa filosofica, conceptia sa istorica, viziunea sa social-patriotica, cultura sa de orientalist -, fara acest filon Eminescu nu ar fi fost Eminescu. Creatia sa majora, poezia, a fost si ea adesea fecundata de cunostintele si cultura sa stiintifica. Nimic mai inexact decât caracterizarea de “poet diletant în ale stiintelor”, pe care i-o da George Calinescu în lucrarea sa Opera lui Mihai Eminescu (vol. I, 1969, pag. 359). Cred ca cel mai corect ar trebui sa-l numim un erudit autodidact. Cine a parcurs cele 44 caiete manuscrise de la Biblioteca Academiei – acest “vis încremenit” cum îl numeste C. Noica –, unde apreciez ca exista cel putin 1.200 de pagini stiintifice (originale, traduceri, comentate adesea, adaptari, note de curs – acestea prelucrate într-un stil foarte personal -, de asemenea sclipitoare însemnari fugare, de câteva cuvinte) se poate convinge ca cel ce le-a asternut în acest atelier de creatie-tezaur avea un mare interes pentru stiinta, preocupari constante în aceasta directie, intuitii nu o data uimitoare. Mai mult, propune chiar experiente cum “nu s-a facut pâna acum”, descriind o încercare originala de a preface vibratiile sonore în caldura, ceea ce ne face sa ne gândim la sonicitate si la efectul sono-caloric ale lui Gogu Constantinescu (ms. 2270, fila 126-12...). Sau ce vor spune fizicienii si astronomii care se ocupa de antiparticule, de antimaterie, de ipotetica antilume, daca vor afla ca în povestirea ce a fost intitulata Archaeus (reprodusa si în Opere, VII), ms. 2269, f. 30, pot citi: “O lume ca nelumea este posibila, neîntrerupta fiind de-o alta ordine de lucruri?”. Intuitia a dus spre o idee stiintifica aflata la limita fantasticului, nici pâna astazi complet elucidata. Acad. Aurel Avramescu, care a prezentat în 1956 si o comunicare despre “Caietele fiziografice” din cadrul manuscriselor la Sectia de Stiinte tehnice a Academiei, redata în rezumat în revista “Luceafarul” nr. 12/1964, conchizând ca aici se gasesc “probleme de fizica abordate cu o finete interpretativa superioara”. Tot el semnaleaza formularea eminesciana din ms. 2267, f. 87, v: Electricitate. Este acelasi quant de putere care ia o repejiune incalculabila si [se] preface într-un quant egal în celalat loc, fara a avea necesitatea de un substrat material suficient si proportional pentru a se comunica. Curios lucru?”. Specialistul observa ca Eminescu enunta de fapt principiul conservarii energiei aplicat la radiatia electromagnetica si apreciaza fara ezitare: “Textul ar putea figura cu cinste în orice lucrare actuala care comenteaza teoria electromagnetica a luminii si subliniaza ca e scris cu cel putin 30 de ani înaintea aparitiei teoriei cuantelor. Sa mentionam si faptul ca uneori veneratia fata de stiinta îmbraca la Eminescu haina unei adevarate prosternari – am spune poetice – ca atunci când exclama, în ms. 2263, fila 43, v.: “Exista un secret – Dumnezeul lumii, mecanica Universului”. În ce priveste stiintele care îl interesau pe Eminescu, singurul raspuns corect este: toate! Am semnalat noi însine în lucrarea scrisa împreuna cu prof. Dinu Moroianu în 1963 Focul viu. File din istoria inventiilor si descoperirilor românesti, interesul cu care Eminescu si Slavici asistau la experientele de chimie ale compatriotului lor Nicolae Teclu. În Amintirile lui I. Slavici (editia din 1967), acesta precizeaza despre Eminescu: “Nu era ramura de stiinta pentru care el nu avea, cum zicea, o «particulara slabiciune» si când se-nfigea odata la vreo chestiune, cetea un întreg sir de carti privitoare la ea”. Si tot de la Slavici aflam ca Teclu a fost cel care l-a initiat pe Eminescu în cele mai actuale probleme de chimie.

Vom trece acum, exemplificativ, la analiza câtorva domenii si categorii de probleme care au stat în atentia lui Eminescu si anume matematica, astronomia, relativitatea, stiintele vietii, interdisciplinaritatea, ideile precibernetice – si vom încheia cu gândurile foarte precise ale lui Eminescu despre terminologia stiintifica româneasca si despre stilul textelor stiintifice, unde a dat el însusi un stralucit exemplu. Sa începem cu matematica. Slavici îsi aminteste ca Eminescu era convins ca “fara de matematica diferentiala nu suntem în stare sa patrundem adevarata fire a lucrurilor”. În caietul 2.255, fila 373, Eminescu mai scrie: “Calculul infinitzezimal si integral. Aplicat la toate” (subl. lui Eminescu). Manifesta o încredere nelimitata în puterea analizei matematice. “Toate sunt o ecuatiune!”, exclama el în ms. 2.267, fila 82 verso si subliniaza. Precursor de necontestat al matematizarii tuturor stiintelor si preocuparilor omenesti, chiar si a artei, propune multe sute de ecuatii, formule, simboluri destinate fizicii, chimiei, astronomiei, biologiei, statisticii, transporturilor, evolutiei penale, psihologiei, progresului, gradului de civilizatie, starii sanitare, Universului însusi, iar în caietul 2.292, fila 23 citim “Poezia în equatiuni” - intuitie a ceea ce Servien, Ghyka, Birkhoff, Solomon Marcus aveau sa înfaptuiasca în veacul urmator. Credeam, pâna la a cerceta caietele, ca Spiru Haret, cu a sa Mécanique sociale, din 1910, a fost primul la noi care a urmarit sa matematizeze stiintele sociale. Dar mult înaintea lui, Eminescu propune formule matematice pentru statica societatii si mecanica societatii (ms. 2.255, fila 365 v.), formuleaza o “ecuatie sociala” si încearca sa matematizeze (ms. 22753) sociologia, dupa cum arata E.C. Grigoras înca din 1928, de asemenea istoria. Eminescu îi reproseaza lui H.C. Carey ca nu si-a transpus teoriile economice în formule matematice si se încumeta sa o faca el însusi. În teoria jocurilor, cu mult înainte de a fi fost edificata de Borel, Neumann si Morgenstern, iarasi anticipeaza si în ms. 2292, fila 49 v. citim: “Studiul matematic al jocului de carti. a) Sa calculez suma combinatiilor posibile între carti [...], sa fac exercitii jucând cu mine însumi”. E drept, e vorba de teoria “clasica” a jocurilor de noroc.

Dar, înainte de toate, Eminescu întelege ca matematica este limbajul universal al stiintelor si noteaza: “Limba universala. Limba de formule, adica de fractiuni ale celor trei unitati – timp, spatiu si miscare”. (ms 2.267, fila 167 v.). Nazuinta sa suprema este “Teoria ecuatiunii universale”. Ce depreciere mai cumplita poate exista decât aceea a lui G. Calinescu, care clarifica aceste gânduri drept “elucubratii” (p. 357) si le atribuie – complet inexact – aproape exclusiv “epocii de boala”. Vizionarismul lucid e confundat cu fantasmagoria, ba chiar cu dementa.

Exegetii au evocat adesea preocuparile de cosmologie si de cosmogonie ale lui Eminescu, care i-au fecundat atât de stralucit poezia, obsedati însa uneori excesiv de izvoarele lor indice, uneori identificând versurile poetului cu sursele. Anita Bhose, altfel subtila în deductiile ei, sustine de pilda ca în poezia eminesciana “dor nemarginit” este textual “kama” indiana, ceea ce ne pare ridicol. Si apoi, i-a reprosat cineva lui Goethe ca Faust a avut la baza legenda faustica medievala si chiar opere literare cu aceeasi tema? În Scrisoarea I si Luceafarul, Eminescu se inspira efectiv din surse orientale, dupa cum valorifica si achizitiile stiintifice dintre cele mai moderne, dar recreeaza totul, e original pâna la genialitate.

Cel mai amplu text astronomic eminescian se afla în caietul 1.829, filele 138-141, descriind pe larg pozitia planetei noastre, miscarile ei în sistemul solar, într-un limbaj de o rara expresivitate si frumusete. Viziunea cosmologica eminesciana este grandioasa, pe cât de adevarata, pe atât de fermecatoare si ofera o infinitate de sugestii. Ce pacat ca astronautii nu ne stiu limba spre a aprecia ca de fapt traiesc strofa: Un cer de stele dedesupt / Deasupra cer de stele / Parea un fulger ne-ntrerupt / Ratacitor prin ele ...”.

Întrepatrunderea spatiului cu timpul nu-i apare lui Eminescu nicaieri mai vizibila ca in Cosmos. “Acum nu vedem nimic – abia peste o mie de ani vom vedea ceea ce în steaua X se petrece astazi” observa el în ms. 2276 A, fila 209. E ideea din La Steaua, în care substantializeaza anul-lumina si întelege ca cerul zarit acum reprezinta nu prezentul ci diferite faze din trecutul firmamentului timpul scurs creeaza imagini ale spatiului ce nu exista înca sau înfatiseaza pe altele ce înca nu s-au nascut. Si daca pâna în anul când a scris poezia abia se descoperisera distantele pâna la vreo 35 de stele la câteva zeci de ani lumina, Eminescu anticipeaza însutit – pâna la mii de ani. Iar în ms. 2276 A e vorba de miliarde de ani, profetia devenind desavârsita. Si oare versurile din Luceafarul care vorbesc despre vremea care încearca sa se nasca “din goluri”, acolo unde exista “o sete care-l soarbe” pe Hyperion nu sugereaza, cum presupunea I.C. Sîngeorzan “intuitia convergentei unui cer de stele spre un black hole”? Si câte imagini poetice eminesciene nu schiteaza modele cosmologice, ca acele “colonii de lumi pierdute” care “Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute”.

Cât despre cosmogonia eminesciana, pe care Zoe Dumitrescu-Busulenga o numeste pe drept cuvânt “unica”, analizata stiintific, ea intuieste conceptia moderna despre devenirea lumilor, despre nasterea si moartea stelelor (abia din 1947 dovedita cert de V. Ambartumian), despre explozia initiala – Big Bangul - (“punctu-acela de miscare...”), despre destramarea sistemului nostru planetar vazuta în lumina entropiei “când planetii toti îngheata li s-asvârl rebeli în spat”, chiar si ipoteza Universului pulsatoriu. “În pieire si-n renastere este eternitatea”, observa Eminescu atât de adevarat în proza sa Avatarii faraonului Tva.

Dupa primul razboi mondial, teoria relativitatii a devenit brusc – în urma observarii devierii razelor unor stele de catre masa Soarelui cu prilejul observarii unei eclipse solare - din controversata, confirmata si practic general acceptata, iar Max Planck l-a numit pe Einstein “Copernicul secolului XX”. Si iata ca în România apar primele articole care observa înrudirea dintre Eminescu si Einstein, iar în “Adevarul literar si artistic” din 21 mai 1922 Doctorul Ygrec (I. Glicsman) semneaza articolul De la Eminescu la Einstein. Stiinta si poezie, iar în “Orizontul” din 20 septembrie 1923 ing. N. Hoisescu publica articolul Einstein si Eminescu. Ambele releva apropierea dintre unele idei einsteiniene si imaginile de dilatare si comprimare a timpului din Sarmanul Dionis. Daca studiem caietele manuscrise, constatam ca Eminescu a pornit de fapt de la unele aspecte elementare ale relativitatii miscarii. În cautarea a ceea ce numim sistem de referinta, poetul se întreaba în ms. 2275 B, fila 38: “Pentru a constata miscarea, trebuie ceva nemiscat. (Absoluta nemiscare??)”. Treptat, ideea se clarifica: “Judecam repaosul sau miscarea unui corp, comparând pozitia sa cu aceea a obiectelor care-l înconjoara, despre care admitem ca sunt în repaos...” (ms. 2267, pag. 34). Apoi: “Unde-i miscarea când spatiul e nemarginit?” (ms. 2269, fila 33).

(Va urma)