Conform Institutului Discovery (www.discovery.org), - nu are nici o legatura cu faimosul canal de televiziune) -, care se afla în avangarda promovarii ID-ului, „teoria intelligent design-ului afirma ca anumite caracteristici ale Universului si ale fiintelor vii sunt explicate mai bine printr-o cauza inteligenta si nu printr-un proces nedirijat, cum este cel al selectiei naturale”. În plus, se mai afirma ca nu exista o evolutie în sensul darwinist, toate speciile aparând brusc, la diferite intervale de timp, cu toate caracterele specifice.

Andrei Dorobantu, în articolul ce îl precede pe cel ce îl cititi acum, a facut o trecere în revista a argumentelor ID-ului. Eu mi-am propus altceva. Doresc sa vi le detaliez, încercând sa comentez aceste argumente. Dintru început îmi voi cere iertare pentru faptul ca nu voi reusi sa epuizez subiectul.

Originea

Voi începe cu cartea care, asa cum veti vedea, a stârnit furtuna. Este vorba despre „Of Pandas and People: The Central Question of Biological Origins” de Percival Davis si Dean H. Kenyon, carte ce se încearca a fi impusa în unele state americane în locul clasicelor manuale darwiniste. Din ea nu am reusit sa citesc decât atât cât este publicat pe net, respectiv primul capitol. Se vorbeste acolo despre faimosul experiment al lui Stanley Miller din 1953. Pentru cei ce nu îl cunosc îl voi expune eu aici, pe scurt. Stanley Miller, înca student pe acea vreme, împreuna cu profesorul sau, Harold Urey, au realizat un experiment fundamental pentru problema originii vietii terestre. Simplificând lucrurile, ei au luat un balon, au pus ceva apa în el, apoi au adaugat gaze (metan, amoniac si hidrogen), care simulau atmosfera primordiala a Terrei. În balonul încalzit, pentru a se produce vapori de apa, au aranjat sa se produca descarcari electrice. Dupa o saptamâna au analizat compozitia chimica a compusilor din sistem. Astfel au constatat ca 10-15% din carbonul din sistem a format compusi organici. Doua procente din carbon au format aminoacizi, inclusiv 13 din cei 21 din care sunt fabricate proteinele. Dintre acestia, cel mai abundent era glicina. Practic se obtinusera în laborator caramizile fundamentale ale vietii. (În aceasta paranteza voi spune, fara a intra în detalii, ca în experimentul Miller-Urey au fost obtinute cantitati egale de aminoacizi în formele L, care rotesc lumina spre stânga, si D, care rotesc lumina spre dreapta. Materia vie nu poate „procesa” decât aminoacizii L, desi exista foarte rare exceptii. Aici este cu adevarat o problema, avem o enigma. Asupra acestui aspect vom reveni ceva mai târziu.)

Autorii cartii Of Pandas and People arata, printre altele, ca experimentul presupune o atmosfera reducatoare pentru Pamântul primordial (adica lipsita de oxigen) si nu una oxidanta (bogata în oxigen). Aceasta ipoteza este considerata eronata deoarece exista dovezi pentru o atmosfera initiala bogata în oxigen si „este nevoie de cantitati semnificative de oxigen pentru a genera stratul de ozon protector pentru radiatiile ultraviolete, pentru a apara primele forme de viata. Este clar ca o simulare corecta ar fi trebuit sa includa si cantitati semnificative de oxigen”, iar oxigenul din atmosfera ar fi oxidat rapid compusii organici din experimentul Miller-Urey. Aici se cuvine sa facem doua observatii. În primul rând descarcarile electrice din atmosfera primordiala se puteau produce si noaptea, deci materia organica era protejata de radiatia ultravioleta. Apoi compusii organici proaspat fabricati erau antrenati, prin intermediul ploilor, catre oceanul planetar. Aici apa, acolo unde se presupune ca au aparut primele forme de viata terestre, reprezinta un bun ecran pentru radiatiile ultraviolete, asa ca absenta oxigenului nu este un impediment major. A doua observatie se refera la oxigenul atmosferic. Asa cum se remarca si în textul cartii despre care vorbim, oxigenul este foarte reactiv si realizeaza rapid diferite combinatii chimice. Astfel, oxigenul, chiar prezent într-o prima faza, va disparea într-un interval scurt de timp. De altfel, prezenta abundenta a oxigenului în atmosfera unei planete reprezinta un indicator al existentei vietii acolo (despre asta am vorbit mai pe larg în numarul din octombrie 2004 al revistei noastre). Este imposibil sa credem ca autorii cartii Of Pandas and People nu cunosteau acest aspect al problemei.

Acum sa comentam, tot pe scurt, o alta obiectie, legata tot de experimentul Miller-Urey. Este vorba despre faptul ca acolo s-au generat cantitati egale de aminoacizi L si D, în timp ce materia vie poate „procesa” numai forma L. „Cercetatorii nu au identificat nici un mecanism natural care sa poata fi inclus în experimente, care sa produca numai forma corecta [de aminoacizi]”. Aici lucrurile sunt mai delicate, neexitând un raspuns foarte transant, asa cum adesea se întâmpla în stiinta. Totusi trebuie sa remarcam un fapt interesant. John Cronin si Sandra Pizzarello au examinat aminoacizii identificati în meteoritul Murchison si au descoperit un exces al formei L. De aici am putea avea o explicatie. Materia organica ce a dus la explozia vietii pe Terra este de origine cosmica. Care dintre fenomenele cosmice ar putea favoriza aminoacizii L? Exista mai multe explicatii, dar pâna în prezent nu exista un raspuns clar. De exemplu, se sugereaza ca radiatii ultraviolete circular polarizate sunt prezente în zonele de formare a sistemelor stelare (au fost detectate în nebuloasa Orion, acolo unde este o adevarata „maternitate” de stele) ar putea favoriza distrugerea unei anumite forme de aminoacizi, în functie de sensul de polarizare. Mai exista si alte explicatii, dar, deocamdata, preferinta vietii terestre pentru aminoacizii L reprezinta, înca, un mister la care stiinta va trebui sa raspunda.

Ireductibila complexitate

Sa mergem mai departe. Ne vom opri asupra lui Michael Behe, profesor de biochimie la Universitatea Leigh, Pennsylvania. El spune ca: „Un sistem ireductibil complex este acela care nu poate fi rezultatul a numeroase, succesive si mici modificari ale unui sistem precursor, deoarece orice precursor al unui sistem ireductibil complex, caruia i-ar lipsi un singur element, este prin definitie nefunctional […]. Deoarece selectia naturala nu poate actiona decât pentru sisteme care functioneaza deja, atunci concluzia ar fi ca un sistem biologic nu poate aparea gradual, pas cu pas, ci doar ca entitati deja functionale, altfel selectia naturala nu ar avea asupra cui sa actioneze.”.  (Michael Behe, Darwin’s Black Box)

Si Michael Behe ne ofera si o analogie, devenita deja faimoasa. Este vorba despre o cursa de soareci. Aceasta este alcatuita „dintr-o platforma din lemn, un «ciocan» metalic, care ucide soarecele, un arc care «stocheaza» forta necesara pentru actionarea ciocanului, o piedica si un dispozitiv care actioneaza eliberarea piedicii. Nu poti avea o cursa de soareci functionala daca lipseste un singur element. Este nevoie sa fie prezente toate, daca vrei sa prinzi soareci.”.

La aceasta analogie, Kenneth R. Miller, profesor de biologie la Universitatea Brown, SUA, raspunde direct, aratând ca „însasi analogia [lui Behe] arata slabiciunile ireductibilei complexitati”. Este adevarat, o cursa de soareci nu poate functiona decât daca poseda toate elementele descrise de Behe. Dar fiecare dintre componente poate îndeplini o functie. „Îndepartati doua componente (piedica si dispozitivul de actionare a piedicii) si veti avea un dispozitiv complet functional care poate fi folosit drept ac de cravata sau agrafa pentru hârtii, îndepartati si arcul si veti avea un suport pentru chei. Piedica de la unele curse pentru soareci poate fi folosita drept cârlig pentru  pesti, iar baza de lemn poate fi utilizata ca presse papier [...]. Ideea este, si stiinta a înteles-o de multa vreme, ca partile componente ale unei masini, presupusa ireductibil de complexa, poate avea functii diferite, dar utile.”

Nu dorim sa ne oprim la analogie în sine. Behe ne ofera si un exemplu concret de sistem biologic ireductibil de complex. Este vorba despre niste masinarii minunate: flagelile, adevarate sisteme de propulsie, care asigura unor bacterii posibilitatea de a se deplasa prin mediu apos. Nu voi intra în detalii, deoarece ne-ar ocupa prea mult spatiu (dumneavoastra le puteti gasi faca dati o cautare dupa „flagellum”). Voi face doar o foarte scurta descriere, una inginereasca. Avem un cil lung, care actioneaza ca o elice, o articulatie, care face legatura dintre cil (propulsor) si axul de actionare, un motor, care este actionat prin transportul de ioni de Na+ sau H+ , un stator, care ajuta ca membrana celulara sa nu se deformeze în timpul „functionarii” flageliei si un lagar antifrictiune. Din câte vedeti avem de-a face cu un mecanism extrem de complex. Flagelia reprezinta un mecanism extrem de complex, pentru a carui asamblare sunt necesare mai mult de 40 de proteine specifice, fiecare dintre ele trebuind sa se aseze într-un loc bine determinat. Daca ar lipsi numai una dintre componentele aratate mai sus, atunci întreaga masinarie nu ar putea functiona. Behe comenteaza aceasta spunând: „Ca si cursa pentru soareci, flagelia este ireductibil de complexa. Ca si în cazul cursei de soareci, dezvoltarea prin «modificari numeroase, mici si succesive» este practic imposibila. De fapt, daca examinam literatura [de specialitate] nu vom descoperi ca nu a fost propusa nici o explicatie serioasa, nu exista nici un model detaliat care sa ne explice cum au aparut flageliile pe cale darwinista. [...] Avem un sistem care pare imposibil de produs prin «modificari numeroase, mici si succesive».”.

Aici as vrea sa reluati analogia cursei de soareci. Vedeti acolo ca fiecare dintre componente poate îndeplini o alta functie decât cea a prinderii soarecilor. Avem ceva similar în ceea ce priveste flagelia? Sa îi dam din nou cuvântul lui Kenneth R. Miller. „Cele mai puternice argumente împotriva istoriei flageliei nu vin din dorinta de a raspunde criticilor evolutiei. Mai degraba ele apar ca rezultat al progresului cunoasterii stiintifice asupra genelor si proteinelor asociate flageliilor si altor structuri moleculare. Asemenea studii au demonstrat ca premisa prin care aceasta masina moleculara [flagelia] a devenit un argument împotriva evolutiei este complet gresita: flagelia nu este ireductibil complexa. [...] Pentru antievolutionisti flagelia reprezinta [...] «un sistem ireductibil complex» care «nu poate fi produs de un sir de numeroase, mici si succesive modificari».” Si, mai departe: „Exista precursoare, pentru flagelia, carora le lipsesc [o parte dintre] componentele acesteia si totusi sunt complet functionale. Atât de functionale încât, uneori, reprezinta o amenintare mortala pentru viata oamenilor.”. Este vorba despre asa-numitul sistem secretor de tip III. „În imaginatia populara bacteriile sunt niste fiinte microscopice care ne îmbolnavesc. Microbiologii privesc zâmbind aceasta generalizare, deoarece stiu ca cele mai multe bacterii sunt benigne si multe dintre ele chiar folositoare – uneori chiar esentiale – pentru viata umana.” Totusi exista bacterii periculoase. „Bacteriile patogene [...] infecteaza organismul printr-o multitudine de cai, una dintre ele fiind aceea de a introduce toxinele direct în celulele corpului. Odata ajunse acolo, aceste toxine distrug celulele gazda, producând boli, distrugeri de tesuturi si chiar moartea.” Aceste toxine sunt „injectate” direct în celule gazda cu ajutorul sistemului secretor de tip III (Type III Secretory System – TTSS). „La prima vedere, existenta TTSS, acest ticalos dispozitiv care permite bacteriei agresoare sa injecteze otrava mortala prin membrana celulara, nu ar avea nici o legatura cu flagelia. Totusi studiile moleculare ale proteinelor din TTSS au aratat un lucru surprinzator: TTSS este echivalentul proteinelor din partea bazala a fageliei. [...] Aceasta echivalenta l-a facut pe McNab (McNab, R. M., 1999. The Bacterial Flagellum: Reversible Rotary Propellor and Type III Export Apparatus. Journal of Bacteriology) sa afirme ca flagelia ar putea fi privita ca un tip particular de sistem secretor de tip III. Extinzând cercetarile prin compararea directa a proteinelor asociate ambelor sisteme, Aizawa merge mai departe (Aizawa, S.-I., Bacterial flagella and type III secretion systems) spunând ca ambele sisteme «sunt compuse din proteine similare, cu proprietati fizico-chimice similare»”. Remarcati faptul ca suntem în cazul descris pentru analogia cursei de soareci. Miller mai spune ceva, un lucru pe care îl consider ca este foarte important pentru discutia noastra. Este vorba despre „argumentul din ignoranta”. El spune ca: „fara îndoiala, câta vreme nu se va realiza o contabilizare pas cu pas a procesului evolutionar din care deriva flagelia, ni se va invoca mereu argumentul ignorantei, pentru flagelie si pentru orice masina moleculara complexa.” Altfel, si mai direct, spus, ori de câte ori stiinta nu va oferi un raspuns se va putea introduce un „proiectant inteligent”. Considerati ca asa ceva ar fi firesc în drumul nostru pentru a gasi raspunsurile pentru enigmele Universului? Pâna veti raspunde la aceasta întrebare noi vom merge mai departe.

Probabilitatea ca argument

Un alt argument, semnalat si de Andrei Dorobantu, este cel adus de William Dembski. Acum vreau doar sa va ofer câteva idei despre felul în care Dembski foloseste matematica, pentru a veni în sprijinul ID-ului. Trebuie sa spun înca de pe acum ca formalismul matematic folosit de acesta depaseste cu mult nivelul de accesibilitate al revistei noastre, de aceea ma vad nevoit sa apelez la simplificari. Dembski se foloseste de teorema NFL (No Free Lunch, care a dat si titlul unei faimoase carti scrise de acesta: No Free Lunch: Why Specified Complexity Cannot Be Purchased without Intelligence). Aceasta teorema arata ca daca ai de cautat un obiect pe o anumita suprafata, nu exista un algoritm de cautare mai bun decât altul. În cazul nostru, având în vedere faptul ca darwinismul impune un algoritm de cautare (mutatii întâmplatoare plus selectie) se poate afirma ca mecanismul evolutiei nu este mai eficient decât o cautare oarba, la întâmplare. Allen Orr, profesor de biologie la Universitatea Rochester, New York, precizeaza ca „Teorema NFL arata ca nu exista un algoritm universal de cautare. Atunci când trebuie rezolvate toate problemele, nici un algoritm nu este mai bun decât altul”. Vom reveni asupra acestui aspect ceva mai încolo. Plecând de la NFL Dembski face urmatorul rationament: plecând de la numarul atomi din Univers (10⁸⁰), vârsta Universului (10²⁵s) si numarul de tranzitii pe secunda pe care le poate avea o particula (10⁴⁵), ajunge la acea faimoasa limita de probabilitate,10^-150. Orice structura (biologica) ce are o probabilitate mai mica decât aceasta valoare este produsul unui proiect inteligent, si nu rezultatul întâmplarii. Mergând mai departe, Dembski calculeaza probabilitatea ca, prin evolutie darwinista, sa avem un ansamblu biologic de tipul flageliei. Ia în calcul 30 de proteine alcatuite din secvente de câte 300 de aminoacizi. Probabilitatea aparitiei unei singure proteine specifice este de 20^-300, daca tinem seama ca avem, în materia vie, numai 20 de aminoacizi. Având în vedere faptul ca nu este obligatoriu ca un anumit aminoacid sa fie plasat exact într-o anumita pozitie, probabilitatea, pentru o singura proteina, scade la 10^-39. Acum, daca tinem seama ca avem, în flagelie, circa 30 de proteine asezate în locatii specifice, atunci probabilitatea „construirii” unei flagelii este de 10^-1170. Remarcati, desigur, ca aceasta valoare este de aproape de 10¹⁰ de ori mai mica decât cea a limitei de probabilitate aratate mai sus (10^-150). De aici vine si concluzia: flagelia este rezultatul unui proiect inteligent. Numai ca aici se ascunde o eroare. Flagelia este considerata ca fiind un sistem biologic ireductibil de complex. Or, asa cum s-a aratat mai înainte, pot fi identificati precursorii ei, cum ar fi sistemul secretor de tip III. Trebuie sa remarcam faptul ca aceste concluzii pleaca de la ipoteza NFL, care, va reamintesc, arata ca nu exista un algoritm de cautare mai eficient decât cautarea întâmplatoare. Dar si aici exista o problema. Asa cum arata Orr trebuie sa tinem seama ca „evolutia darwinista nu cauta o anumita tinta prestabilita”. Daca îmi permiteti, as traduce asta prin afirmatia ca fiintele vii sunt asa cum sunt pentru ca asa sunt, nu pentru ca a existat un tel pentru a fi într-un anume fel. Sa va dau un exemplu. Exista un frumos joc de carti, numit Bridge. Aici fiecare jucator primeste 13 carti, la întâmplare. Probabilitatea ca unul dintre jucatori sa aiba o anumite carti (nu ne intereseaza ordinea lor) este de 1/635.013.559.600. Ce va face jucatorul? Va sta sa analizeze ca daca ar primi un set de câte 13 carti pe secunda i-ar fi necesari mai bine de 20.000 de ani pentru a obtine un anumit set de carti? În nici un caz. El nu îsi fixeaza un anumit set de carti, el îsi adapteaza jocul în functie de ceea ce are în mâna, el nu are „o tinta prestabilita”.

Ma voi opri deocamdata aici desi sunt constient ca nu am putut prezenta toate argumentele si contrargumentele. În fond, as fi putut sa încerc sa raspund la o singura întrebare. ID-ul tine de stiinta? Sa vedem ce a decis un judecator american.